Fostul președinte al României, în vârstă de 95 de ani, a fost internat la secția de terapie intensivă a spitalului SRI, pe 10 iunie. O săptămână mai târziu, medicii au comunicat că acesta are cancer pulmonar, iar ulterior starea sa s-a agravat, fiind necesare proceduri chirurgicale care să-i permită să respire. După acestea, pentru mai mult timp, starea lui Ion Iliescu a fost stabilă, însă în weekend medicii au spus că sănătatea fostului președinte s-a deteriorat. Spitalul Agripa a anunțat că Ion Iliescu este în stare critică, “cu instalarea progresivă a disfuncţiilor multiple de organe”.
Președintele interimar al PSD, Sorin Grindeanu, a transmis condoleanțe: ”Cu profundă tristețe am aflat vestea trecerii la cele veșnice a fostului președinte al României Ion Iliescu”.
Președinte al României între 1989 și 1996, iar apoi între 2000 și 2004, Ion Iliescu s-a retras de ani buni din viața publică și nu a participat nici la ceremonia de învestire a președintelui Nicușor Dan, în urmă cu două luni, pe care totuși l-a felicitat, printr-un mesaj, după câștigarea alegerilor.
Vechi activist comunist, ideologie de care nu s-a dezis niciodată, numele lui Ion Iliescu rămâne legat atât de revoluția din 1989, cât și de mineriadele din anii 1990, care au devastat capitala și au dus la căderea Guvernului Român, în 1991.
Născut la Oltenița, în 1930, în familia unui ilegalist comunist (tatăl său a fugit în URSS între 1931 și 1935, iar apoi a fost condamnat la închisoare), Ion Iliescu a devenit membru al tineretului comunist din 1944. Trimis la Moscova pentru studii, în anii ‘50, el a urcat în ierarhia partidului unic, ocupând din 1960 diverse poziții în Comitetul Central al Partidul Muncitoresc Român (PMR), inclusiv pe cea de șef al Secției de Propagandă și Agitație sau de șef al Secției Învățământ și Sănătate. Totuși, după distanțarea de URSS (mai ales după invazia Cehoslovaciei, în 1968), Ion Iliescu a fost marginalizat de Nicolae Ceaușescu, fiind considerat prea apropiat de ruși și trimis ca prim-secretar la Timiș, iar apoi la Iași. În 1984 pierde calitatea de membru al CC al PCR, în anii ‘80 ocupând funcții de conducere la Consiliul Național al Apelor, iar apoi la Editura Tehnică, unde îl găsește Revoluția din 1989.
În timpul acestor evenimente, Ion Iliescu s-a prezentat ca dizident politic, a sunat la Moscova și a cerut instrucțiuni, iar apoi a constituit Consiliul Frontului Salvării Naționale, un organism politic care a preluat puterea și a condus România până la alegerile din mai 1990. Frontul Salvării Naționale a devenit partid politic, sub denumirea FSN, fiind, sub diferite nume (FDSN, PDSR) strămoșul partidului PSD de astăzi.
Ion Iliescu a câștigat alegerile prezidențiale din 1990, precum și pe cele din 1992, însă a fost învins la alegerile din 1996, când a devenit pentru patru ani senator. S-a întors în funcția de președinte al României după alegerile din 2000, în care l-a învins pe Corneliu Vadim Tudor. Înainte de încheierea carierei politice, a mai avut încă un mandat de senator de București, între 2004 și 2008.
Unul dintre cele mai criticate gesturi ale Administrației Iliescu este semnarea, la începutul anilor ‘90, a tratatului de prietenie cu URSS, prin care el și Mihail Gorbaciov declarau că nu au pretenții teritoriale reciproce și se angajau să nu adere la alianțe militare îndreptate împotriva unuia dintre parteneri (adică la NATO). Acest tratat semnat de ambii lideri nu a fost niciodată ratificat, ca urmare a dezmembrării URSS, în 1992. Ulterior colapsului Uniunii Sovietice, planurile lui Mihail Gorbaciov de a forma o uniune europeană a estului s-au destrămat, iar Iliescu și elitele politice din România nu au mai avut de ales și au decis reorientarea țării către UE și NATO. Invitația de aderare a României la Uniunea Europeană a fost formulată în anul 2000, sub președinția lui Emil Constantinescu, iar cea de aderare la NATO în 2002. Țara s-a alăturat efectiv alianței nord-atlantice la finalul ultimului mandat al lui Ion Iliescu, în 2004, iar aderarea la UE s-a produs în 2007.
Ion Iliescu nu a fost niciodată judecat nici pentru evenimentele din decembrie 1989 (care au produs 1.116 de morți și 4.089 de răniți, marea majoritate după fuga lui Ceaușescu), nici pentru mineriadele din 1990 și 1991, în care președintele țării a chemat în mod explicit minerii “să facă ordine” în București.
Potrivit rechizitoriului Ministerului Public, în iunie 1990, Ion Iliescu a “lansat o politică de represiune din motive politice împotriva populației civile din capitală, în urma căreia au fost ucise 4 persoane, 2 persoane au fost violate, s-a vătămat integritatea fizică și/sau psihică a peste 1.300 de persoane şi au fost persecutate prin lipsirea nelegală de libertate peste 1.200 de persoane”. Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, în 2020, refacerea rechizitoriului “Dosarului Mineriadei din 1990”, în care era trimis în judecată și fostul președinte, alături de alți oameni politici ai anilor ‘90. La începutul lunii aprilie 2025, Iliescu, alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu și Miron Cozma, au fost trimiși, din nou, în judecată, pentru infracțiuni contra umanității.
În dosarul “Revoluției”, Iliescu este acuzat de crime împotriva umanităţii. Potrivit rechizitoriului, acesta şi-a asumat, în intervalul 22-30 decembrie 1989, “operaţiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice realizată de cadrele militare cu funcţii de conducere ale MApN”. În septembrie 2024, Înalta Curte a decis retrimiterea dosarului la Parchetul Militar, după ce judecata a fost tărăgănată, la fel ca și în dosarul “Mineriada”.
