N1TV ești TU!
Vă urez tuturor o zi plină de dragoste și bucurie, cu ocazia zilei de 1 martie 2024!
Cu vie considerație,
Cristian Nicula,
inspector școlar general
Dragobetele este simbolul atât a unui început, cât și al unui sfârșit, deoarece vorbim despre sfârșitul desfătărilor lumești, căci începe Postul Mare, al Sfintelor Paști, precum și începutul unui nou anotimp, al reînvierii naturii, și astfel și a sufletului. Demult, (chiar și astăzi în unele zone), tinerii se îmbrăcau în straie de sărbătoare și se adunau în păduri să culeagă cele dintâi flori de primăvară. Continuau apoi cu cântece, cu veselie, cu un fel de joc, numit „zburătorit.” Pe la prânz, fetele se grăbeau spre sat, iar feciorii fugeau după ele, să le dea un sărutat. Astfel se înfiripau logodne, care urmau a fi anunțate întregii comunități.
Pe 24 februarie sărbătorim Dragobetele românesc. Considerat zeu al tinereții, al iubirii și al fericirii în mitologia românească, Ziua de Dragobete este și sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, din punct de vedere al calendarului creștin ortodox. Însă originile acestei sărbători sunt străvechi. Dragobetele este un personaj preluat de către vechii daci și apoi transformat în „patron al iubirii.”.
Dragobetele, un tânăr focos și chipeș, care colinda prin sate, învățând fetele și flăcăii tainele dragostei, cunoscut și sub numele de Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, era fiul babei Dochia, cunoscut personaj din mitologia românească. Aceasta se spune că nu ar fi fost de acord cu nunta fiului său și, dorind să-și supere nora, i-a poruncit să spele un ghem de lână neagră în râu în în plină iarnă și să se întoarcă de abia când lâna va deveni albă. Mântuitorul a vrut să o ajute pe soția lui Dragobete, iar baba Dochia s-a înfuriat și a pornit să caute primăvara. Încălzită de căldura soarelui, și-a scos toate cele nouă cojoace dar, când soarele a dispărut, a înghețat de frig. De aici mitul Babelor în luna martie.
Cu prilejul acestei sărbători,bătrânii satului se preocupau de îngrijirea animalelor și a păsărilor din ogradă, căci se știa că dragobetele „oficia” nuntirea păsărilor în cer. În anumite regiuni ale țării, se scot rădăcini de spânz din pământ, folosite mai apoi ca leac pentru tămăduirea unor boli. Tot în această zi, se spune că bărbații nu au voie să necăjească femeile, altfel îi va aștepta o primăvară cu ghinion. De asemenea, nu este voie să plângi în ziua de Dragobete, pentru că lacrimile vărsate acum vor aduce cu ele supărări și necazuri în lunile care vor urma. În unele zone, în ajun de Dragobete se păstrează obiceiul ajunului și al nopții de Bobotează, fetele tinere punându-și busuioc sfințit sub pernă, cu nădejdea că Dragobetele le va ajuta să găsească adevărata iubire.
Se spune că de Dragobete nu este bine să plângi, deoarece o să fii supărat tot anul, și de abia anul următor vei putea găsi fericirea.
Apropiindu-ne de zilele noastre, sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, culegătorii de folclor au descoperit și alte denumiri pentru această sărbătoare: „Dragostile”, „Sântion de primăvară„ , ”Cap de primăvară” , ”Granguru”. S-a constatat că această celebrare a iubirii datează dinainte de apariția creștinismului. Dragobetele a ajuns să fie zeitate ce ocrotește iubirea și poartă noroc îndrăgostiților. Se spune că în această zi, de dragobete, fetele și feciorii gătiți de sărbătoare, se întâlneau în fața bisericii, ca loc sacru de înfăptuire a unei împliniri, de acolo tinerii pornind prin lunci și păduri să caute flori de primăvară. ( Aceste flori aveau rolul de a mijloci înfăptuirea iubirii dorite, conform credinței populare.) Adunau toate florile care supraviețuiseră frigului, le strângeau în buchețele și le păstrau până de Sânziene, la venirea verii, când le aruncau în ape curgătoare, rostind descântece pentru ursit. După acest ritual, se aprindea un foc mare în jurul căruia fetele și flăcăii chicoteau și discutau. Pe la prânz, fetele coborau, alergând, spre sat, fuga lor fiind numită zburătorit, o copie a jocului împerecherii la păsări. Așa se explică crearea Zburătorului, ca zeu al trezirii fetelor la iubire. Feciorii urmăreau, fiecare, fata dragă și, dacă o ajungeau, urma un sărut în văzul tuturor. De aici este zicala: „Dragobetele sărută fetele.”
prof. Mirela Rus
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre golul (lipsa de substanţă, abisul) provocat de moarte: ,,Diavolul a introdus moartea ca să piardă şi să curme orice nădejde de mântuire prin aducerea ei pe pământ. Hristos, însă, luând-o (intrând în ea a umplut-o de Substanţa Vieţii, de Sine, căci zice: ,,Eu sunt Învierea şi viaţa” n.n.), astfel a schimbat -o şi prin ea ne-a urcat iarăşi la cer”. (Cuvântarea la Duminica Tuturor Sfinţilor).
Cât despre părtăşia la Jertfa Crucii a Sfinţilor, prin asumarea plenară a Modelului, în special jertfa martirilor, zice:
,,Nu este atât de strălucitor cerul împodobit fiind cu mulţimea stelelor, pe cât sânt de împodobite trupurile mucenicilor cu mulţimea rănilor. Apostolul spune că ,,ceea ce ochiul nu a văzut, nici urechea nu a auzit, nici la inima omului nu s-a suit, pe acelea le-a pregătit Dumnezeu celor care Îl iubesc pe El.. Nimeni dintre oameni nu L-a iubit aşa de mult pe Hristos ca mucenicii”.
Starea de a fi ,,mai aproape de Dumnezeu”, în lumina inefabilă a Vieţii, nu se poate dobândi în alt chip decât în cel liturgic, în comuniunea sfinţilor, casnicii lui Dumnezeu, care vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2-3), chip de vieţuire sfântă, exprimat superlativ în Rugăciunile de taină ale celor trei Sfinte Liturghii.
Îndemnurile euharistice (liturgice) ale Sfântului Apostol Pavel, sintetizate în porunca: ,,Daţi mulţumire (εὐχαριστία) lui Dumnezeu pentru toate” (I Tesaloniceni 5, 17), izvorăsc din ,,Bucuria Învierii Celui străpuns pentru păcatele noastre … şi prin rănile Căruia noi toţi ne-am vindecat.” (Isaia, 53, 5).
Avem aici de gustat şi de trăit bucuria biruinţei Vieţii asupra morţii, adică înveşnicirea noastră întru fericire şi bucurie.
Biruinţa vieţii o exprimă superlativ troparul Învierii Domnului: ,,Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. E aici o mare minune. Minunea nu stă în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, căci Dumnezeu fiind, El nu avea cum fi ţinut sub puterea morţii, ci este exprimată în a doua parte a troparului, adică învierea noastră – a tuturor muritorilor: ,,Celor din Morminte viaţă dăruindu-le.” Aceasta este cea mai mare minune, exprimată liturgic şi tainic de către Sfântul Vasile cel Mare, astfel: Şi, înviind a treia zi, cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcutu-S-a începătură (învierii) celor adormiţi, Întâi-născut din morţi, ca să fie Însuşi Începătorul tuturor în toate”.
Orice minus exprimă o lipsă. Pin neascultarea lui Adam creaţia şi-a agonisit o uriaşă lipsă, un mare minus. Era lipsa lui Dumnezeu, a prezenţei Sale binefăcătoare din viaţa omului căzut, resimţită acut în toate elementele constitutive ale firii intrate în stricăciune. Aceeaşi cădere, dobândită prin neascultare a creat şi în inima Părintelui o mare lipsă, un mare minus, lipsa şi dorul după fiul rătăcit.
Prin pronie, adică prin purtarea de grijă a Părintelui Ceresc, la un moment dat, ,,la plinirea vremii”, după veacuri de singurătate a făpturii căzute, cele două mari minusuri s-au apropiat şi s-au intersectat, realizându-se prin Hristos, ,,Fiul lui Dumnezeu – Fiul Omului”, cel mai frumos şi eficient plus al istoriei creaţiei mântuite, Crucea Domnului nostru Iisus Hristos.
Învierea, căci aceasta este corolarul Sfintelor Liturghii, cuprinde tot Cosmosul creat, schimbând tristeţea tăcută a îngerilor şi a oamenilor în cea mai mare bucurie, mai ales a celor descrişi în heruvicul din Sâmbăta Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi, în care Sfântul Vasile cel Mare, inspirat de Duhul Sfânt, vede mulţime de oaste cerească într-o procesiune nepământeană, sobră, înfricoşătoare:
,,Să tacă tot trupul omenesc şi să stea cu frică şi cu cutremur şi nimic pământesc în sine să nu gândească, căci Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor vine să Se junghie şi să se dea mâncare credincioşilor; şi merg înaintea Lui cete îngereşti, cu toată începătoria şi stăpânirea; heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, feţele acoperindu-şi şi strigând cântare: Aliluia. Aliluia. Aliluia”.
Fără nicio îndoială, aici avem o superlativă viziune liturgică cerească (nepământeană), o procesiune sobră urcând treptele altarului celui ,,nezidit de mână”.
Deşi orice comentariu e de prisos, insistăm a spune că în acest text avem suportul ortodoxiei credinţei că Mântuitorul nostru Iisus Hristos ,,S-a răstignit”, adică: ,,Domnul domnilor vine să Se junghie”, nicidecum: ,,a fost răstignit”.
În aceste două tipuri de abordare a ,,Răstignirii Domnului” stă diferenţa între ortodoxia cinstirii Sfintei Cruci şi repudierea ei de către unii creştini care, ,,judecând ca oamenii” (Matei 16, 23), s-au rătăcit, şi cred că Domnul a fost răstignit.
Cum să crezi că oamenii pot să-L răstignească pe Dumnezeu, fără voia Lui? Şi, dacă e voia Lui Dumnezeu, căci zice: ,,Eu pentru aceasta am venit”, cine îţi dă ţie dreptul să spui că voia Lui Dumnezeu nu e bună şi că nu trebuie să te închini altarului pe care El şi l-a ales pentru Jertfirea Fiului Său Preaiubit, Jertfă liber consimţită? Vedeţi cât de mare e rătăcirea unora?!
Jertfa Crucii va restabili definitiv echilibrul între voinţa, simţirea şi dreptatea lui Dumnezeu în raport cu făptura căzută, asumată şi mântuită în Trupul Fiului Omului, fire umană conştientă de noua sa stare, pentru care aduce propria sa mulţumire.
Minunea stă nu numai în Jertfa Crucii, ci şi în actul întrupării din Sfânta Fecioară care implică Jertfa, căci şi zice: ,,Eu pentru aceasta am venit”(Ioan 18, 37), întrupare care ne arată ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”, ,,Calea Crucii” , şi că ,,nimeni nu vine la Tatăl, decât prin Fiul” (Ioan 14, 16) şi face ca să „…locuiască trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).
Rugăciunea, ca şi Sfânta Cruce, sunt foc şi ,,armă asupra diavolului”, aşa cum zicem la Maslu, citând din Sfânta Scriptură ,,Doamne, armă asupra Diavolului, Crucea ta ai dat-o nouă; că se îngrozeşte şi se cutremură, neputând a căuta spre puterea ei”.
Iată ce spune Sfânta Scriptură: ,,Armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile vrăjmaşului. Răsturnăm cu rugăciunea pe tot cel ce se ridică împotriva lui Dumnezeu şi orice gând al nostru îl facem slujitor lui Hristos.” (II Corinteni, 10, 4-5)
Rugăciunea face ca viaţa să merite a fi trăită, deoarece ea presupune totdeauna o comuniune, o ieşire din însingurare, o relaţie intimă cu Dumnezeu, pe verticală, şi cu semenii, pe orizontală, totdeauna locul întâlnirii fiind centrul Sfintei Cruci. De aceea este necesar ca orice rugăciune să fie însoţită de actul ritual al însemnării petentului (cele ce fac cererea) cu Sfânta Cruce.
Rugăciunea creştină este obligatoriu şi necesar însoţită de post şi de închinare.
– De ce?
– Pentru ca să ne deosebim de diavoli, care şi ei se roagă lui Dumnezeu, însă nu I se închină şi nici nu postesc. Iată un exemplu scripturistic de rugăciune a lor: „Demonii Îl rugau mult să nu îi trimită afară din acest ţinut” (Marcu 5, 10) şi altă rugăciune a lor: ,,Nu ne trimite în adânc. Lasă-ne să intrăm în turma de porci.” (Matei 8, 31).
Închinarea nu înjoseşte fiinţa umană, ci o înnobilează, conştientizând-o că se poate racorda prin ea la Izvorul Vieţii celei Veşnice, Iisus Hristos Domnul nostru cel Răstignit şi Înviat, Bucuria noastră şi izvor al tuturor bucuriilor.
Episodul Drumului Crucii care îl are ca personaj secundar pe Simon Cirineanul este grăitor în acest sens: Dumnezeu S-a micşorat pe Sine într-atât încât să nu-şi poată duce propria Cruce până pe Golgota. Oare, de ce? Ajutându-L noi, prin Simon Cirineanul, ni S-a făcut dator în a pune mâna şi a ne ajuta şi El pe noi cei căzuţi pe cale, să ne purtăm propria cruce.
Orice însetat care vrea să bea apă direct din izvor, se aşază întâi în genunchi şi aşa se închină Creatorului, plecându-şi capul până când gura atinge luciul dătător de răcoare şi putere revigoratoare a întregului trup, apa vieţii trupeşti. Când ţi-e însetat sufletul, te aşezi în genunchi şi te închini ca să îţi poţi uda buzele sufletului secătuit în izvorul Vieţii celei Veşnice ce curge din Coasta celui Străpuns, (Zaharia 12, 10) răstignit pe Sfânta Cruce, Altarul Marii Jertfe mântuitoare.
Noi, ortodocşii, atunci când ne închinăm Sfintei Cruci, nu cinstim moartea Domnului pe Cruce, ci omorârea prin sabia Crucii Sale a morţii noastre, agonisită prin strămoşul Adam cel Vechi, prin care toţi murim, şi accederea la Bucuria Învierii, prin Adam cel Nou, prin care toţi vom învia. (I Corinteni 15, 20-22).
Sfântul Apostol Pavel ne dă măsura înţelegerii corecte a actului ritual al închinării liturgice, împreună cu toţi Sfinţii, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh: ,,Pentru aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, eu, cel mai mic între toţi sfinţii, pentru ca să fiţi puternici, întăriţi în Duhul Sfânt şi ca Hristos să se aşeze prin credinţă în inimile voastre, fiind întemeiaţi în iubire, ca să puteţi înţelege împreună cu toţi Sfinţii… iubirea lui Hristos, plinătatea (pliroma) lui Dumnezeu.” (Efeseni, 3, 14 – 18)
Rugăciunea este cărarea dorului după viaţa veşnică ce curge din palmele, din picioarele şi din coasta Celui rănit de cuiele mulţimii păcatelor noastre, este însoţire pe cale în propriul nostru ,,Drum al Emausului”, călătorind trişti, cu ochii încă ,,ţinuţi ca să nu-L cunoaştem” (Luca 24, 16), aşteptând cu ardoare, în nesiguranţă şi înfrigurare, răspuns neliniştilor noastre fiinţiale.
Oare, ne va întreba şi pe noi, în drumurile noastre printre ,,spinii şi pălămizile” (Facere 3, 18) acestei lumi ostile: ,,De ce sunteţi tulburaţi şi … trişti?” (Luca 24, 17; 36)
Se va apropia şi de noi, sărmanii ,,călători visători peste drumuri lungi”, aşa cum s-a apropiat de Luca şi Cleopa, ca să ne întrebe: ,,Călător visător, unde vrei să ajungi?” şi, mai ales, să transforme durerile crucificărilor noastre în steag de biruinţă prin răbdare, înfăţişându-ne Sfânta Cruce ca expresie a iubirii Sale veşnice şi compătimitoare, ca izvor de Viaţă veşnică, curgând din Raiul unor desfătări duhovniceşti nepătrunse de minte, însă trăite cu şi în inima omului căzut sub crucea propriei sale Golgote?
Preot profesor Nicolae Feier
