Dragobetele este simbolul atât a unui început, cât și al unui sfârșit, deoarece vorbim despre sfârșitul desfătărilor lumești, căci începe Postul Mare, al Sfintelor Paști, precum și începutul unui nou anotimp, al reînvierii naturii, și astfel și a sufletului. Demult, (chiar și astăzi în unele zone), tinerii se îmbrăcau în straie de sărbătoare și se adunau în păduri să culeagă cele dintâi flori de primăvară. Continuau apoi cu cântece, cu veselie, cu un fel de joc, numit „zburătorit.” Pe la prânz, fetele se grăbeau spre sat, iar feciorii fugeau după ele, să le dea un sărutat. Astfel se înfiripau logodne, care urmau a fi anunțate întregii comunități.
Pe 24 februarie sărbătorim Dragobetele românesc. Considerat zeu al tinereții, al iubirii și al fericirii în mitologia românească, Ziua de Dragobete este și sărbătoarea Aflării Capului Sfântului Ioan Botezătorul, din punct de vedere al calendarului creștin ortodox. Însă originile acestei sărbători sunt străvechi. Dragobetele este un personaj preluat de către vechii daci și apoi transformat în „patron al iubirii.”.
Dragobetele, un tânăr focos și chipeș, care colinda prin sate, învățând fetele și flăcăii tainele dragostei, cunoscut și sub numele de Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, era fiul babei Dochia, cunoscut personaj din mitologia românească. Aceasta se spune că nu ar fi fost de acord cu nunta fiului său și, dorind să-și supere nora, i-a poruncit să spele un ghem de lână neagră în râu în în plină iarnă și să se întoarcă de abia când lâna va deveni albă. Mântuitorul a vrut să o ajute pe soția lui Dragobete, iar baba Dochia s-a înfuriat și a pornit să caute primăvara. Încălzită de căldura soarelui, și-a scos toate cele nouă cojoace dar, când soarele a dispărut, a înghețat de frig. De aici mitul Babelor în luna martie.
Cu prilejul acestei sărbători,bătrânii satului se preocupau de îngrijirea animalelor și a păsărilor din ogradă, căci se știa că dragobetele „oficia” nuntirea păsărilor în cer. În anumite regiuni ale țării, se scot rădăcini de spânz din pământ, folosite mai apoi ca leac pentru tămăduirea unor boli. Tot în această zi, se spune că bărbații nu au voie să necăjească femeile, altfel îi va aștepta o primăvară cu ghinion. De asemenea, nu este voie să plângi în ziua de Dragobete, pentru că lacrimile vărsate acum vor aduce cu ele supărări și necazuri în lunile care vor urma. În unele zone, în ajun de Dragobete se păstrează obiceiul ajunului și al nopții de Bobotează, fetele tinere punându-și busuioc sfințit sub pernă, cu nădejdea că Dragobetele le va ajuta să găsească adevărata iubire.
Se spune că de Dragobete nu este bine să plângi, deoarece o să fii supărat tot anul, și de abia anul următor vei putea găsi fericirea.
Apropiindu-ne de zilele noastre, sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, culegătorii de folclor au descoperit și alte denumiri pentru această sărbătoare: „Dragostile”, „Sântion de primăvară„ , ”Cap de primăvară” , ”Granguru”. S-a constatat că această celebrare a iubirii datează dinainte de apariția creștinismului. Dragobetele a ajuns să fie zeitate ce ocrotește iubirea și poartă noroc îndrăgostiților. Se spune că în această zi, de dragobete, fetele și feciorii gătiți de sărbătoare, se întâlneau în fața bisericii, ca loc sacru de înfăptuire a unei împliniri, de acolo tinerii pornind prin lunci și păduri să caute flori de primăvară. ( Aceste flori aveau rolul de a mijloci înfăptuirea iubirii dorite, conform credinței populare.) Adunau toate florile care supraviețuiseră frigului, le strângeau în buchețele și le păstrau până de Sânziene, la venirea verii, când le aruncau în ape curgătoare, rostind descântece pentru ursit. După acest ritual, se aprindea un foc mare în jurul căruia fetele și flăcăii chicoteau și discutau. Pe la prânz, fetele coborau, alergând, spre sat, fuga lor fiind numită zburătorit, o copie a jocului împerecherii la păsări. Așa se explică crearea Zburătorului, ca zeu al trezirii fetelor la iubire. Feciorii urmăreau, fiecare, fata dragă și, dacă o ajungeau, urma un sărut în văzul tuturor. De aici este zicala: „Dragobetele sărută fetele.”
prof. Mirela Rus
