Dragobetele este un zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare, dar variabilă de la zonă la zonă, între 24 și 28 februarie; 1 și 25 martie). Este patronul dragostei și al bunei dispoziții pe plaiurile românești. În unele tradiții este numit Cap de Primăvară, Cap de Vară, fiu al Babei Dochi. Este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Se crede că la ziua lui păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează și încep să-și construiască cuiburile.
După legendă, el este fiul Babei Dochia și reprezintă, în opoziție cu aceasta, principiul pozitiv. Dragobetele, purtătorul dragostei și al bunei dispoziții, al comicului chiar, păstrează unele atribuții ale zeului dragostei, Cupidon. El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile. De aceea, fetele și băieții așteptau cu nerăbdare și sărbătoreau Dragobetele pentru a fi și ei îndrăgostiți tot anul.
În această zi, considerată local, prima zi din primăvară, fetele și băieții se adunau în grupuri și ieșeau chiuind în câmp unde adunau viorele și tămâioare. La Sânziene, culegeau alte două flori, roji (un fel de trandafir sălbatic) și oglici (flori mici galbene) – numite suratele viorelelor și tămâioarelor, le făceau buchete și le puneau pe apă. Tradiția susține că împreunarea florilor surori, vitregite de natură să nu se întâlnească niciodată, echivala cu o faptă bună.
(…) În credințele poporului român fiecare soi de animale sălbatice sau domestice își are perioada de împerechere primăvara. Ziua de 3 martie a fost ținută mult timp de poporul român drept sărbătoarea tradițională a capului de primăvară. La această dată se credea că se logodesc păsările cerului și cele domestice – adică începe perioada împerecherii. (…) De la sărbătoarea simbolică a logodnei păsărilor cerului s-a extins tot simbolic și la oameni, devenind astfel și o sărbătoare a erotismului, a însurătirii fetelor și înfrățirii băieților, a logodnelor.
Făptura mitică care personifică logodna animalelor și prin extensiune a fetelor și băieților este ‘zînul’ Dragobete. Chiar numele — Dragobete — semnifică întruchiparea unei făpturi dragi, mitico-erotice.
Înfățișat adesea ca tânăr, voinic, frumos și bun, inspira fetelor și femeilor încredere și dragoste curată. El patrona sărbătoarea petrecerilor. La 24 februarie, ziua de Dragobete, gospodinele dădeau hrană păsărilor cerului pe acoperișurile caselor boabe de mei, grâu, orz, secară. De Dragobete nu se sacrificau păsările domestice și nici nu se vânau animalele sălbatice. Aceste restricții urmăreau să nu strice rostul împerecherii.
Tinerii și tinerele îmbrăcați de sărbătoare se strângeau pe dealurile din preajma satului, în cete în funcție de vârstă și sex. Fetele laolaltă culegeau flori de primăvară, ghiocei, iar băieții, individual, culegeau vreascuri pentru aprinderea unor focuri, în jurul cărora se așezau jos, tot pe cete, glumind între ei. Glumele se refereau mai ales la simpatiile și antipatiile dintre băieți și fete. La prânz coborau în goană spre sat, fiecare băiat fugărindu-și fata preferată. Dacă o prindea din fugă, conform datinii, putea să o sărute în văzul tuturor. Când doi tineri fugeau după aceeași fată, ea se lăsa prinsă de cel pe care-l prefera. Fata care era prinsă și sărutată se considera oarecum logodită cu partenerul ei de fugă, pe un an, pentru a putea urmări cât de constante sunt sentimentele lor reciproce. Părinții aflau de la tineri cele întâmplate și erau satisfăcuți sau nesatisfăcuți, după pretențiile ce le aveau pentru copiii lor. Această coborâre în goană în urmărirea fetelor se numea – în podișul Mehedinți – Zburătorire. Declararea publică a dragostei sincer consimțite între urmăritor și urmărită, a fost până în secolul al XIX-lea o formă ritualică de cult erogen.
Pretutindeni se auzea zicala ‘Dragobetele pupă fetele’. Dragobetele este identificat și cu o altă reprezentare a panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat în planta care îi poartă numele.
Tot de Dragobete se făceau însurățirile între fete și înfrățirile între băieți — mai rar între băieți și fete. Într-un studiu consacrat fraternizării rituale, Petru Caraman (*folclorist român) susține că termenii se referă la fraternitate realizată prin îndeplinirea unir rituri noi ce țin atât de substrat magic, cât și religios — căci riturile vechi se întrepătrund cu cele noi. Înfrățirea sau însurățirea, în unele regiuni, erau în trecut destul de riguroase. Ritul se desfășura tot în cete de vârstă și sex, pe afinități selective. În fata cetei, partenerii își zgâriau brațul stâng cu semnul crucii (solare, dar și creștine) până la sângerare. Se amesteca sângele suprapunându-se zgârieturile sângerânde una peste alta. Așa se declarau băieții fîrtați și fetele surate. Urmau îmbrățișările și jurământul reciproc de sinceritate și ajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrățiți murea, celălalt trebuia dezlegat – adică desfrățit sau dessurățit la mormântul fratelui decedat și înfrățit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt. Fraternitatea rituală de tipul acesta a fost un rit străvechi la tracii nord-dunăreni (daci) cât și la cei sud-dunăreni (moesi și odrisi), ca și la iliri.
📰 surse: Romulus Vulcănescu, Mitologie română, 1985, p. 337 – 338; Șezătoarea, nr. XII, 1904; Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, 2003, pp. 228 – 229.
Ce schimbă Top-Not?
Consultații notariale scrise, accesibile online
