Există un moment în care amânarea nu mai este prudență, ci evitare. Iar în cazul pensiilor speciale, decizia repetat amânată de Curtea Constituțională a României începe să arate exact așa. Un C vine de la Cârtiță. Ziua Cârtiței!
Nu discutăm despre o chestiune obscură de drept constituțional. Nu este o chestiune marginală, fără impact social. Vorbim despre un subiect care apasă direct pe bugetul public, pe credibilitatea reformelor lui Bolojan care-și plânge de milă că în 6 luni și-a șters toată credibilitatea construită pe fondul unei munci în administrație și pe ideea de echitate într-un stat care cere constant sacrificii majorității. Cetățenilor care oricum nu mai au ce să dea. Exact ca-n timpul lui Aron Tiranul când dacă o familie nu putea plăti în galbeni, li se lua un bou din curte. Dacă n-aveau boul, se luau doi din altă curte și tot așa.
De ani de zile, România se învârte în jurul aceleiași probleme. Parlamentul României modifică legea. Se invocă necesitatea alinierii la principiul contributivității. Se invocă presiunile bugetare. Se invocă angajamentele asumate în fața Comisia Europeană și în cadrul relației cu Uniunea Europeană. Asta este prefața unei cărți cu file goale.
Apoi intervine controlul de constituționalitate. Și, din nou, ceasul se oprește în mintea interpușilor de la CCR.
Sigur, formal, CCR are dreptul să analizeze temeinic. Dar când un subiect major este împins constant spre „data viitoare”, percepția publică devine inevitabil toxică. Nu pentru că judecătorii ar fi obligați să decidă sub presiune, ci pentru că repetitivitatea amânărilor creează impresia de protecție instituțională.
Apărătorii status quo-ului invocă principii solide: drepturi câștigate, independența magistraților, stabilitatea statutului profesional. Toate sunt argumente valide într-un stat de drept. Însă dincolo de tehnicalități, există o realitate simplă: diferențele masive dintre pensiile contributive și cele speciale au devenit simbolul unei rupturi între sistem și cetățean. Cetățeanul e un asin încărcat, iar deasupra lui stau cei care beneficiază în fundament de “relații speciale”. De protecția tacită a unui stat incompetent de a împărți agoniseala cetățenilor deja scârbiți care îs găsesc refugiul în discursuri demagogice.
Românului obișnuit i se cere disciplină fiscală, i se explică limitele bugetare, i se ajustează constant așteptările. În paralel, categoria pensiilor speciale pare să funcționeze după reguli distincte, protejate de o arhitectură juridică aproape imposibil de atins.
Aici se acumulează frustrarea.
În contextul reformelor asumate pentru accesarea fondurilor europene, tergiversarea transmite un semnal problematic: Dacă una dintre cele mai discutate reforme rămâne blocată într-un circuit procedural fără sfârșit, ce garanție există că alte reforme sensibile vor fi duse la capăt? Până în acest moment, reforma a însemnat tăiere cu sânge rece! De la actuale femei însărcinate, viitoare mame, persoane cu handicap, bolnavi cronici, oamenii muncii.
Fiecare amânare alimentează ideea că există două viteze: una pentru cetățean și alta pentru sistem. Iar această percepție, indiferent cât de nedreaptă ar fi din punct de vedere tehnic, erodează capitalul de legitimitate al instituțiilor.
Un stat matur își rezolvă conflictele majore prin hotărâri ferme, motivate și asumate. Nu prin amânări succesive care transformă o speță juridică într-o rană politică deschisă. În acest moment, problema pensiilor speciale nu mai este doar despre bani sau articole de lege. Este despre capacitatea sistemului de a se reforma pe sine. Sau mai bine este o demonstrație a incompetenței.
Iar dacă răspunsul continuă să fie „mai târziu”, atunci mesajul să-l așteptați a fi unul pe măsură! Putem să ne achităm cetățenește pe mai târziu?
